de Raluca Cordunianu
„A fost odată
… o broscuţă. Ea avea ochii mari în care strălucea mereu zâmbetul. Broscuţa
era o prietenă foarte bună, îşi sprijinea mereu prietenii – broscuţe şi aceştia
o însoţeau peste tot pentru că le plăcea să fie în compania ei.
Dar …
broscuţa noastră nu putea/ştia să sară. Şi se uita mereu în jur, la prietenii
ei de o vârsta cu ea care ţopăiau toată ziua de pe o frunză pe alta, făcând
cercuri de apă, întrecându-se în năzdrăvănii. Şi pentru că ea nu ştia să sară,
broscuţa noastră era tristă. Şi această tristeţe i s-a aşezat în privire,
umbrind tot zâmbetul ei şi alungând toată fericirea.
Acum, celelalte
broscuţe păreau departe, tot mai departe de ea… Şi prietena noastră, broscuţa
nu mai avea putere să îi ajungă din urmă. Pe zi ce trecea ea se închidea din ce
în ce mai mult în sine; nu o mai înveseleau copacii care îşi culcau umbrele
peste apa lacului, razele soarelui care se înfingeau ca suliţele în apă,
picurii de ploaie care cădeau grăbiţi, cu care ea obişnuia înainte să se joace
şi cărora le găsea câte o istorioară, pe care o povestea mai târziu
prietenilor, făcându-i să râdă …
Însă, într-o
zi, în vreme ce plutea tristă peste apa lacului, ascunsă sub nişte flori de
nufăr, se apropie de ea un ţânţar de apă … Acesta se aşeză pe o frunză, lângă
ea şi începu să sporovăie şi să bâzâie … Nu dură mult şi broscuţa nu se putu
abţine să intre în vorbă cu el. «Ce mă enervează pe mine norii ăştia! Vezi, o
să aducă ploaie! Mie nu îmi place ploaia. Picăturile alea mari o să mă cocoşeze
de spinare. Ufff … Nu-mi place când plouă!» – spuse ţânţarul. Însă broscuţa
începu să îi descrie norii şi ploaia astfel încât le transformă în nişte
prieteni: «cum, nu-ţi plac bosumflaţii ăia de sus? Ăia care când îşi umflă burţile
şi suflă aduc ploaia? Aceia sunt prietenii mei!», spuse broscuţa. «Iar picurii
de ploaie… care te gâdilă şi te ameţesc cu dansul lor … Ai văzut vreodată
ce cercuri perfecte fac pe apa lacului nostru? Şi ai observat ce oglindă
frumoasă este lacul nostru pentru cerul înnourat? Mie îmi place, e tare frumos!
În plus, dacă sunt prea grei pentru tine picurii, poţi să stai să admiri totul
de sub o frunză. Să priveşti ca la spectacol … Să fii invitatul din rândul
întâi». Atunci, ţânţarul se uită împrejur şi observă aceste minunăţii. Şi
înţelese că broscuţa avea un suflet ca o fereastră luminoasă. Îi spuse:
«Broscuţo, sufletul tău este ca o fereastră spre lumină. Cei care privesc prin
fereastra ta, văd tot ce e frumos în această lume. Ce norocoşi sunt cei care
îţi sunt prieteni! Ei nu sunt niciodată îmbufnaţi, ci au mereu zâmbetul în
privire. Tu ştii cum să îi faci pe cei din jur să zâmbească, doar prin
cuvintele tale. Broscuţele ca tine sunt foarte căutate în această lume pentru
că, de obicei, pe noi ne întunecă orice întristare, iar voi cu veselia voastră
şi cu sufletele voastre pure ştiţi să ne întoarceţi spre lumină! Îţi mulţumesc
pentru că m-ai făcut să privesc cu alţi ochi această zi care îmi părea una
mohorâtă.», spuse zumzăind ţânţarul şi dădu să plece. Dar broscuţa îl opri: «Nu
vrei să privim spectacolul împreună? Hai, te invit aici, în rândul întâi …».
Şi cei doi, rămaseră tăcuţi pe marginea unei petale galbene de nufăr, să
asculte gongul tunetului şi să admire jocul picăturilor de ploaie în lumina
reflectoarelor fulgerelor de pe cer … Şi pentru că cineva le purta de grijă,
de acolo de sus… pentru a le lega prieteni pe veşnicie, le-a trimis o fâşie
colorată şi transparentă, prin care razele soarelui străbăteau. Nu mai văzuseră
niciunul dintre ei niciodată, ceva atât de frumos. «Înseamnă că n-am privit
îndeajuns de mult către cer… Ce daruri minunate ne pot veni de sus …» spuse
broscuţa.
De atunci,
broscuţa nu doar îşi căpătă un nou bun prieten, dar înţelese că nu prietenele
ei, celelalte broscuţe se îndepărtaseră din ce în ce mai mult de ea, ci … că
ea, întristându-se uitase să le mai fie prietenă, evitând locurile în care
altădată se jucau. Şi din acel moment, reveni printre prietenele ei care
fuseseră atât de fericite să o primească … pentru că le lipsise, pentru că ea
era zâmbetul lor.
Şi chiar dacă
ea tot nu ştia să sară, prietenii ei, ca întotdeauna, o aşteptau, îşi modelau
ţopăielile după ritmul ei, o încurajau şi o sprijineau mereu … Pentru că ea
era fereastra lor spre lumină.”
M-am trezit … cu o 
